Euroscepticismul este luptat şi combătut de parcă ar fi ciumă. Nu doar la noi, unde lipsa de deferenţă faţă de UE anulează extrajudiciar drepturile electorale, ci peste tot, inclusiv în afara Europei.
Totul este europenist şi proeuropa şi progresist şi elitist: ziare, filme, cărţi, festivaluri. Cărţile mai ales domină în peisajul armelor de modelare integrală a publicului superior, păstrând aparenţa analizelor temeinice, argumentelor convingătoare şi a concluziilor incontestabile: Europa nu e doar bună, e idealul. UE suferă, dar Europa excelsior!
Marginalii şi opozanţii sunt împinşi spre zona zoster a criticii eurosceptice, sunt atinşi de herpesul ocultei masonice (chiar adevărat fiind), de virusul resentimentului şi de morbul frustrărilor economice, sociale şi culturale.
Autorii cumpătaţi sunt blocaţi în ţarcuri lingvistice şi interzişi spre traducere şi distribuţie internaţională. Iniţiative valoroase de punere în contact (ex. Forumul de la Chişinău) rămân suboptimale, nefinţate, neafirmate.
Aşadar, lumi paralele. Ideală situaţie pentru eurofili!
Dar, între cărţi, există şi un format vedetă de opus eurosceptic, care în esenţă arată cam aşa:
Europa este rea; este foarte rea şi este cu deosebire groaznică dacă ne raportăm la cât de puţin îi trebuie să fie bună, perfectă, ideală. Să discutăm deci despre cât de rea este, despre cât de groaznic funcţionează şi să rămânem atenţi la cât de puţin i-ar trebui să fie mai bună, aproape perfectă, ideală!
Tipul acesta de shitsandwich cărturăresc are meritul de a trata totuşi chestiuni de substanţă, de a include afirmaţii tari, dar care sunt lăsate să cadă pe un pat de atentă ambiguitate strategică.
Cât priveşte situaţia intervenţiilor prin viu grai, corul europenist domină copios. Totul e perfect şi minunat. Eurocritica aparţine spectrului de analfabetism funcţional şi de handicap spiritual. Sau, evident, putinismului.
Elitele româneşti, între altele, se folosesc de argumentele eurosceptice doar pentru a-şi consolida reputaţia de europenişti. Orice critică este ambalată în metafora metamorfozei continue a UE şi totul este subordonat „ideii hegemonice Europa”; prima este ţinută pe loc de o prea puţină, incompletă, incorectă, integrare, secunda este văduvită de necesarul de viziune, curaj şi entuziasm.
Utopia „federalistă” transpiră prin toate capilarele mediatice şi instituţionale, iar afirmarea ei cu capul descoperit este premiată drept act curajos şi nobil de slujire a ideii hegemonice de „Europa”.
În atare situaţie, în completarea pledoariei pentru RoExit, vă propun un exerciţiu de contra-lectură, de extragere sistematică a repertoriului eurosceptic din numeroase cărţi şi autori care sunt mai degrabă favorabili federalizării şi, prin urmare, sunt nevoiţi să trateze sincer problematica eurosceptică pe care o recunosc ca obstacol valid.
Este adevărat că obiectul contralecturii ce urmează s-a axat în principal pe două cărţi:
Against European Integration – The European Union and its Discontents şi
What is Europe?
dar în care am integrat numeroase alte idei, note şi însemnări eurosceptice.
Ca şi pentru articolul precedent, propun un document de lucru care demască un mecanism de învrăjire care s-a înstăpânit peste toată intelectualitatea românească, nu neapărat prin afirmarea adevărului cât prin modelarea şi formatarea mentalităţilor. Nu doar prin propagandă, ci prin război cognitiv.
În esenţă, îmi propun ca acest document de lucru să fie primit ca o pledoarie pentru „Dezintegrarea ordonată a UE” şi pentru repudierea mecanismului înşelător de luare în captivitate a gândirii geopolitice continentale de către ideea hegemonică, consolidantă şi centralizantă de „Europa”, îndărătul căreia hodinesc stăpânii noştri.
Europa este o minciună otrăvitoare la nivel structural iar România trebuie, mai întâi, dez-vrăjită, dez-amăgită.
Europa Falsificată – Demascarea unei Utopii Birocratice și Recuperarea Suveranității Popoarelor
SECŢIUNEA I – Europa – între noțiune, ideologie și hegemonie simbolică
Europa nu este ceea ce este, ci ceea ce se spune că este.
SECȚIUNEA II – Schimbarea feței Europei – mit, imperiu, cucerire, disciplinare
Europa și-a clădit identitatea uitând ce a distrus și confiscând ce nu i-a aparținut.
SECȚIUNEA III – Proiectul unificării – între vis, constrângere și mistificare
Unitatea europeană n-a fost niciodată visul popoarelor, ci proiectul elitelor temătoare de popoare.
SECȚIUNEA IV – Europa culturală – între autocelebrare și excludere civilizațională
Europa se laudă cu diversitatea doar ca să o controleze și o invocă doar când nu o amenință.
SECȚIUNEA V – Margini, granițe, periferii – cine e „în afară” și de ce nu are voie „înăuntru”?
Europa nu și-a construit granițele pentru a se apăra, ci pentru a-i exclude pe cei care nu se supun.
SECȚIUNEA VI – Europa economică – între cămătărie, inegalitate și demolarea statului social
Europa a devenit un spațiu în care bogații dictează, iar săracii plătesc pentru „integrare”.
SECȚIUNEA VII – Identități europene – între umbră imperială și mască liberală
Identitatea europeană nu este o construcție comună, ci o mască impusă – și cine nu o poartă, e sancţionat.
SECȚIUNEA VIII – Europa politică – între democrație simulată și dictat birocratic
Europa a devenit un teatru de voturi inutile, regizat de o oligarhie care nu mai are nevoie de popoare decât ca spectatori plătitori.
SECȚIUNEA IX – Concluzie generală – Europa între civilizație confiscată și proiect ideologic impus
Europa reală a fost înmormântată sub proiectul unei Europe imaginare – cosmopolită, obedientă, abstractă. Ceea ce ni se cere să iubim nu mai este un continent, ci o dogmă.
EPILOG – Europa nu este o credință. Națiunea este.
Nu ne împotrivim Europei. Ne împotrivim falsificării ei. Nu urâm continentul. Urâm colonizarea lui ideologică. Nu refuzăm comunitatea. Refuzăm constrângerea. Europa trebuie salvată de „Europa”.
SECȚIUNEA I
Europa – între noțiune, ideologie și hegemonie simbolică
Europa nu este ceea ce este, ci ceea ce se spune că este – și cel care o spune, domină.
1. Ce este Europa? Întrebarea care ascunde o comandă
La prima vedere, întrebarea „Ce este Europa?” pare inocentă, filosofică, poate chiar identitară. Dar în realitate, ea funcționează ca o comandă ideologică. E o întrebare care se cere pusă doar pentru a obține un anumit răspuns – convenabil, integrator, autojustificator. Cine întreabă, controlează cadrul în care trebuie să răspundem. Iar cadrul, în ultimul secol, a fost confiscat de ceea ce putem numi europenismul hegemonic – ideologia care afirmă că Europa este mai mult decât o geografie, că este o „idee”, un „proiect”, un „ideal”, un „model”. Un model, desigur, ce trebuie urmat, exportat și apărat de „barbarie”.
Dar această întrebare ascunde o falsificare subtilă: presupune că Europa ar avea o esență. Că există un „adevăr” despre Europa, un miez fix, imuabil, o constantă istorică. Adevărul este că Europa nu a fost niciodată aceeași și nu a avut niciodată o formă unanim acceptată. A fost creștină, dar și păgână; a fost monarhică, apoi republicană; a fost naționalistă, dar și imperialistă; conservatoare, dar și revoluționară. A fost colonizatoare, apoi cosmopolită. De fiecare dată, însă, „Europa” a fost ceea ce i-au spus elitele sale că este.
2. Europa nu e una, ci mai multe. Și mereu în conflict
Triandafyllidou și Gropas o spun fără echivoc: „trebuie să vorbim despre Europes la plural”. De fapt, termenul Europa este un container vag, umplut cu sensuri diferite în funcție de interesele momentului. A fost o etichetă geografică, o ficțiune culturală, un proiect de dominație economică, o justificare ideologică. Dar mai ales, a fost o mască pentru a ascunde rupturile adânci dintre popoarele acestui continent. N-a existat niciodată o Europă „unitară” decât în discursul celor care voiau să o conducă.
Astăzi, „Europa” este invocată pentru a închide gura opoziției: cine critică Uniunea Europeană e anti-european, cine cere suveranitate e extremist, cine apără tradiția sau credinţa e retrograd. Astfel, pluralitatea istorică a Europei este instrumentalizată pentru a impune o singură Europă – Europa progresistă, globalizantă, integratoare, post-națională.
3. Europa și Uniunea Europeană – confuzia intenţionată
Unul dintre cele mai perfide artificii ale ideologiei europeniste este confundarea voită dintre Europa și Uniunea Europeană. Când Bruxelles-ul acționează în numele „Europei”, el uzurpă simbolic un întreg continent, transformând o entitate birocratică într-un purtător de sensuri civilizaționale. Dar UE nu e Europa. Și nici nu o reprezintă.
Statele neatârnate din afara UE – Elveția, Norvegia, Islanda – nu sunt mai puțin europene. Iar în interiorul UE, multe națiuni resimt mai degrabă constrângerea decât apartenența. Europa – ca spațiu istoric și cultural – nu se reduce la tratatele de la Lisabona, Maastricht și Schengen. Identificarea UE cu Europa este o acaparare ideologică, menită să legitimeze un proiect federalist și să anuleze rezistențele naționale.
4. Cine are dreptul să definească Europa?
Cei care controlează discursul despre „Europa” dețin o formă de putere simbolică absolută: puterea de a include și de a exclude. Cine e „european” și cine nu? Turcia? Armenia? Rusia? Georgia? Marea Britanie, după Brexit? Nu există un răspuns clar, doar decizii politice mascate în raționamente culturale. UE se erijează în „gardianul” europenității și decide cine merită „eticheta”. Dar aceasta nu este o judecată culturală, ci una geopolitică.
Iar această putere de a defini, de a numi, de a decide cine e „de-al nostru” și cine e „altul”, este esențială pentru orice imperiu. Europa – în sensul său instituțional actual – este un imperiu simbolic în care suveranitatea statelor este subordonată voinței unui centru difuz, neales, dar omniprezent.
5. Europa ca simptom al crizei modernității
Autorii remarcă: „Întrebarea despre ce este Europa reflectă întrebarea despre ce este modernitatea târzie.” Europa nu mai este un reper stabil – nici economic, nici militar, nici demografic. Îmbătrânește, se fragmentează, se rupe între elite și mase. Și totuși, discursul despre Europa continuă să se comporte ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat: încă vorbim despre „modelul european”, despre „valorile europene”, despre „calea europeană”. Cu cât realitatea se dezintegrează, cu atât discursul devine mai fixist.
Crizele recente – Brexit, plandemia, migrația, terorismul islamic, criza energiei, inflația – nu au fost ocazii de introspecție, ci de întărire a dogmei europeniste. Orice criză a fost folosită pentru a cere „mai multă Europă”, niciodată „mai puțină”. Nicio vină n-a fost recunoscută. Doar vinovați externi – Rusia, China, populismul, conservatorismul, „fake news”. Europa nu greșește. Europa e victima.
6. Europa ca ficțiune instrumentală: cui servește mitul european?
Mitul european nu este o poveste inocentă. Este o ficțiune activă, care justifică, îndreptăţeşte puterea. Prin discursul „european”, elitele își arogă monopolul binelui: ele definesc ce e acceptabil, ce e civilizat, ce e dezirabil. Cine se opune este, prin definiție, „ne-european”, deci suspect şi sancţionabil. În acest fel, Europa devine o armă retorică împotriva democrației reale, a pluralismului de viziuni și a conservatorismului legitim.
Naționalismul este diabolizat. Tradiția e suspectată. Religia – dacă nu e un decor de Crăciun – devine incompatibilă. Valorile sunt relativizate, dar doar în sensul care convine elitei secularizate. Se încurajează „diversitatea”, dar numai dacă nu încurcă proiectul federalist. În realitate, Europa nu mai e un spațiu de libertate, ci de conformare.
7. Europa și visul post-național – utopia care a eșuat înainte de a începe
După 1989, visul unui continent post-național a prins contur: un spațiu fără granițe, fără conflicte, fără „istorie murdară”. S-a crezut că, dizolvând statele naționale, se va construi o armonie supranațională. Rezultatul? Un imperiu birocratic, rupt de popoare, în care deciziile se iau în spatele ușilor închise. Un sistem care a înlocuit voința democratică cu regulamentele și sancțiunile.
Națiunile au fost forțate să cedeze suveranitate, în schimbul promisiunii de „prosperitate” și „securitate”. Dar securitatea s-a dizolvat, iar prosperitatea a devenit un joc de redistribuire în favoarea băncilor și conglomeratelor. Proiectul post-național este o utopie falimentară, care a generat nu pace, ci tensiune și deziluzie.
8. Europa de azi – un continent confuz, orbit de propriul discurs
Autorii recunosc involuntar: Europa e instabilă, contradictorie, tensionată. Dar refuză să tragă concluzia logică – că proiectul eșuează. În loc să recomande întoarcerea la suveranitate, cer „reformarea discursului”. Este ca și cum, în situaţia unei case care arde, ai vrea un var nou. În realitate, ceea ce trebuie schimbat nu e retorica, ci însăși ideologia care susține clădirea.
Europa a ajuns să fie definită de ceea ce refuză să accepte: că nu există un „noi” comun, că popoarele nu vor același lucru, că istoria nu poate fi anulată prin tratate. Că neatârnarea, credința, tradiția, granițele și suveranitatea nu sunt rușini de depășit, ci valori de recuperat.
Concluzie – Europa trebuie eliberată de europenism
Cine vrea o Europă vie, diversă și reală trebuie să respingă hegemonia europenistă. Să apere statele naționale, să redea popoarelor dreptul de a decide, să renunțe la ficțiunile utopice ale „unificării” forțate. Nu e nevoie de mai multă Europă. E nevoie de mai puțin imperiu, mai multă răspundere. Mai puțină ideologie, mai multă libertate.
Europa nu are o esență, dar are o istorie. Nu are o direcție fixă, dar are un trecut care avertizează. Să nu mai credem că salvarea vine de sus. Viitorul Europei trebuie reconstruit de jos – din popoare, din suveranitate, din rădăcini.
SECȚIUNEA II
Schimbarea la față a Europei – mit, imperiu, cucerire, disciplinare
Europa și-a clădit identitatea uitând ce a distrus și confiscând ce nu i-a aparținut.
1. Istoria Europei: între memorie convenabilă și uitare programatică
Într-o lume marcată de instabilitate și demitizare, discursul despre „Europa” se bizuie adesea pe o falsă continuitate istorică: de la Grecia antică la Uniunea Europeană, cu escală prin Roma, Renaștere, Iluminism, Revoluția Industrială și democrațiile liberale. Această linie narativă nu este o istorie propriu-zisă, ci o selecție ideologică. Ce este scos din acest tablou? Invaziile, colonizările, dezbinările, schismele religioase, războaiele fratricide, prăbușirea imperiilor. Autorii însuși recunosc: istoria nu e doar o relatare a faptelor, ci o selecție și o reinterpretare constantă. Iar în cazul Europei, reinterpretarea a servit adesea ambiții de putere.
Ce numim astăzi „Europa” nu a fost niciodată o formă fixă, ci o sumă de proiecte divergente, conflictuale, adesea sângeroase. Identitatea europeană nu s-a format prin consens, ci prin conflict – prin excluderea altora și prin supunerea celor slabi. Și tocmai această genealogie trebuie recuperată pentru a înțelege că „unitatea europeană” este o construcție recentă, adesea falsificată.
2. De la zei și mituri la geopolitică simbolică – începuturile ambigue
Triandafyllidou și Gropas încep cu mitul răpirii Europei de către Zeus. O poveste în care o prințesă feniciană este sedusă și luată pe insula Creta – deghizarea metaforică a unei rădăcini asiatice a Europei. Este ironic, dar revelator: mitul fondator al Europei este unul al raptului, al amăgirii și al migrației. Originea Europei nu e „curată” și nici nativă. Este orientală.
Această poveste, repetată și reinterpretată, nu exprimă doar o geografie, ci o alegere identitară: Europa a vrut mereu să fie altceva decât Orientul, chiar dacă din Orient s-a născut. Herodot însuși era nedumerit de logica celor trei continente personificate: Europa, Asia și Africa – femei date unor întinderi de pământ – o alegorie care maschează lupta pentru hegemonie culturală.
Grecia clasică, considerată azi „leagănul Europei”, nu se definea ca europeană. Dimpotrivă, în unele texte, grecii îi numeau barbari chiar pe europeni. Astfel, Europa nu era un „noi”, ci un „ei”. A fost nevoie de secole pentru ca grecii să fie retroactiv integrați în ficțiunea europeană – odată ce au fost cuceriți cultural și economic în epoca modernă.
3. Roma și Biserica – începutul Europei ca disciplinare
Dacă Grecia e mitul libertății și al dialogului, Roma este mitul ordinii. Europa devine o entitate coerentă abia odată cu Imperiul Roman și, mai târziu, cu hegemonia Bisericii Romano-Catolice. Aici se conturează ideea de ordine civilizatoare, care se va perpetua în toate formele ulterioare de imperiu – de la Carol cel Mare la Uniunea Europeană.
Creștinismul occidental, latinizat și ierarhizat, creează un tipar de putere religioasă centralizată care va fuziona cu administrația imperială. Astfel apare „Europa creștină”, opusă islamului și iudaismului, dar și ortodoxiei bizantine. Identitatea europeană nu este născută din comuniune spirituală, ci din conflict, schismă și excludere. Căderea Constantinopolului în 1453 marchează momentul în care Europa devine exclusiv latină și occidentală. Ortodoxia este expulzată din narațiune. Estul – deși parte integrantă a istoriei continentului – devine celălalt intern, suspect și degradat.
4. Epoca descoperirilor: Europa se definește prin cucerire
După 1492, Europa încetează să mai fie doar un spațiu. Devine un proiect global. Explorările maritime, cuceririle și colonizările în Africa, Asia și America definesc o „Europă extinsă” care se impune asupra celorlalte continente. Misiunea creștină e înlocuită de misiunea civilizatoare. Sclavia, exploatarea și genocidul sunt rebotezate „progres”. Iar întreaga lume este împărțită în centre europene și periferii coloniale.
În același timp, în interiorul Europei, această epocă consolidează un model de civilizație ierarhizată între „națiuni mari” și „națiuni mici”. Franța, Anglia, Spania, Olanda devin centre de acumulare a capitalului, în timp ce Europa de Est și Sud e redusă la rolul de furnizor de materii prime, forță de muncă și teritoriu tampon. Această diviziune funcționează până azi, în mecanismele economice ale Uniunii Europene.
5. Iluminismul și modernitatea – mascarea dominației în rațiune
Secolul XVIII aduce un nou discurs: rațiunea, știința, progresul. Europa se autodefinește ca purtătoarea universală a valorilor moderne. Dar Iluminismul nu vine singur. El este însoțit de expansionism, revoluții, dictaturi și colonialism „raționalizat”. Valoarea devine unealtă. Drepturile omului sunt invocate pentru a impune dominație. Religia e evacuată ca „superstiție”, iar tradițiile naționale sunt ridiculizate ca „arhaisme”. Astfel, modernitatea europeană devine o armă împotriva propriilor rădăcini.
Tot acum se conturează o linie ideologică care persistă până azi: Europa nu este doar un loc, ci un model de urmat. Un standard universal. Cine nu e „modern” în sens european trebuie reformat, corectat, convertit. Iar acest discurs se va reinventa, periodic, cu noile doctrine: de la liberalism și socialism, până la globalism și integrare federală.
6. Naționalismele: ultima formă de rezistență înaintea disciplinei globale
Secolele XIX–XX aduc un paradox: pe de o parte, apar statele naționale moderne, construite pe suveranitate, limbă, cultură și tradiție. Pe de altă parte, se intensifică rivalitățile imperiale. Naționalismul apare ca formă de afirmare și apărare, dar e rapid demonizat – începând cu Primul Război Mondial și culminând cu cel de-al Doilea.
După 1945, Europa își reconstruiește identitatea împotriva naționalismului, pe care îl consideră cauza tuturor relelor. Dar această narativă este parțială și manipulatoare: naționalismele de tip defensiv (precum cele est-europene) sunt tratate la fel cu cele expansioniste. În loc de analiză, se impune o dogmă: națiunile trebuie dizolvate în proiecte supranaționale.
7. Războaiele mondiale – justificarea unui nou tip de imperiu
Cele două războaie mondiale sunt prezentate adesea drept dovada că „statele naționale” eșuează și că doar „unitatea europeană” poate garanta pacea. Această lecție oficială ignoră faptul că ambele războaie au fost generate, în esență, de conflicte între marile puteri imperiale, nu de micile state suverane.
După 1945, proiectul european capătă formă – inițial economică, apoi politică. Dar unificarea este mereu de sus în jos: tratate, comisii, regulamente, nu voință populară. Fiecare extindere se face cu promisiuni de „stabilitate”, dar și cu condiționări umilitoare. Țările din Est, după 1989, intră în UE nu ca egale, ci ca piețe, forțe de muncă ieftină și tampon geopolitic.
8. Europa contemporană – imperiu birocratic fără popor
Europa de azi este o sumă de instituții, tratate și reglementări. Nu mai e un proiect de civilizație, ci de control tehnocratic. Ideea de „unitate” ascunde, în realitate, o disciplinare tot mai severă a statelor și o concentrare a puterii în mâinile unor structuri netransparente.
Autorii sugerează că Europa e într-o „metamorfoză continuă”. Dar în loc să constate eșecul modelului centralizator, cer mai multă integrare. În realitate, tocmai „metamorfoza” permanentă este mecanismul prin care se evită responsabilitatea: Europa nu greșește, ci doar „se transformă”.
Concluzie – O istorie a Europei ca avertisment, nu ca legitimare
Istoria Europei nu este un drum lin spre progres, ci un șir de rupturi, dominații, exterminări și reconstrucții. Iar dacă vrem o Europă viabilă, trebuie să ne eliberăm de mitul continuității și al superiorității. Europa reală trebuie să se întoarcă la popoarele sale, la rădăcinile sale, la suveranitatea sa.
Cine nu înțelege că Europa s-a definit mereu împotriva cuiva – nu va înțelege niciodată de ce Europa de azi nu mai are repere, ci doar reflexe de putere.
SECȚIUNEA III
Proiectul unificării – între vis, constrângere și mistificare
Unitatea europeană n-a fost niciodată visul popoarelor, ci proiectul elitelor speriate de popoare.
1. De la utopie la construcție birocratică: cum s-a născut ideea Europei unite
Proiectul unei Europe unite este adesea prezentat ca o aspirație veche, firească, aproape instinctivă, ca și cum popoarele continentului ar fi visat mereu la o singură casă comună. Realitatea este, însă, mult mai puțin idilică: unificarea Europei nu a fost un proces natural, ci un plan elaborat, impus de sus în jos, în momente de criză și frică, mai ales de către elitele politice și economice care căutau un nou centru de control post-imperial.
Triandafyllidou și Gropas identifică trei „motoare” ale visului unificator: pacea (după două războaie mondiale), stabilitatea economică (după Marea Criză și după 2008) și gestionarea crizelor (migratorie, climatică, energetică). Dar niciunul dintre aceste scopuri n-a fost urmărit prin consultare democratică. Pacea a fost negociată între învingători, stabilitatea – între bancheri, iar crizele – între tehnocrați. Popoarele au fost lăsate în afara deciziei, chemate doar la „ratificări” post-factum, prin referendumuri ignorate sau ocolite.
2. De ce au vrut elitele o Europă unificată? Frica de suveranitate
După 1945, Europa de Vest era în ruine, iar SUA și URSS deveniseră puteri globale. Marile națiuni europene se temeau de două lucruri: de comunismul intern și de renașterea naționalismului. În loc să refacă statul-națiune pe baze democratice solide, elitele au ales să-l neutralizeze. Astfel, proiectul european a fost gândit ca o formă de auto-imunizare a elitelor față de voința populară.
Unificarea economică a început cu Comunitatea Cărbunelui și Oțelului (1951), aparent pentru a preveni un nou război franco-german. Dar în realitate, era o formă de integrare forțată a resurselor strategice, sub supraveghere supranațională. A urmat Tratatul de la Roma (1957), piața comună și, mai târziu, moneda unică – toate construite pe principiul eliminării barierelor naționale.
Autorii recunosc ambiguu această direcție: „Visul european a fost, în același timp, o aspirație sinceră și o soluție pragmatică la crize recurente.” Adevărul este că visul a aparținut doar unora, iar pragmatismul a fost al celor care voiau să-și păstreze privilegiile.
3. Războiul rece și construcția Vestului european ca zonă de disciplină
În logica bipolară a Războiului Rece, Europa de Vest trebuia să devină vitrină a „lumii libere”. Aceasta a însemnat, în practică, două lucruri: subordonare față de SUA (prin NATO) și integrare economică accelerată. Astfel s-a născut o „identitate europeană” instituționalizată, care ascundea dependența față de Occident și disprețuia specificitățile naționale.
În același timp, Europa Centrală și de Est a fost lăsată în afara proiectului, privită ca teritoriu de reconvertire post-comunistă. După 1989, această regiune a fost inclusă rapid în UE, dar nu ca parte egală, ci ca teren de experiment neoliberal: piețe dereglementate, privatizări forțate, migrație masivă. Extinderea nu a fost despre solidaritate, ci despre acces la resurse, forță de muncă ieftină și capital geopolitic contra Rusiei.
4. De la „cum unificăm Europa” la „ce fel de Europă vrem” – întrebarea refuzată
Capitolul analizat în carte urmărește interesant mutația retorică din ultimele decenii: de la „cum construim Europa unită?” la „ce fel de Europa ne dorim?” Această mutație ar fi trebuit să deschidă o dezbatere democratică largă. Dar nu s-a întâmplat.
De fiecare dată când popoarele au fost întrebate sincer – cum au fost referendumurile privind Constituția europeană în Franța și Olanda (2005), sau Brexitul în Regatul Unit (2016) – răspunsul a fost împotriva direcției integratoare. Răspunsul Bruxelles-ului? S-a ocolit votul, s-au reîmpachetat tratatele, s-au delegitimat alegătorii. În loc de reflecție, elitele au oferit mustrare.
Așa-zisa „Europă a cetățenilor” n-a existat niciodată. În realitate, a fost o „Europă a experților”, o tehnocrație centralizată, care vorbește în limbajul pieței și acționează în numele globalismului. Dezbaterea despre „ce fel de Europă vrem” a fost înlocuită de „cât de repede putem federaliza?”
5. Retorica păcii și realitatea dominației
Unificarea europeană este adesea justificată prin ideea păcii. UE a primit chiar Premiul Nobel pentru Pace în 2012. Dar această „pace” este una imperială, întreținută nu prin armonie, ci prin disciplină și sancțiuni. Austeritatea impusă Greciei, mecanismele de deficit excesiv, condiționalitățile impuse statelor estice – toate arată că pacea europeană este pacea unei ordini fără alternativă, nu pacea înțelegerii.
Europa nu e un spațiu al dialogului, ci al conformării. Statele sunt obligate să adopte politici economice, juridice, migratorii dictate de un centru opac. Și când se opun – cum a fost cazul Poloniei sau Ungariei – sunt sancționate, stigmatizate, excluse simbolic.
6. Mecanismele extinderii – nu solidaritate, ci exploatare controlată
Triandafyllidou și Gropas admit indirect că extinderea UE către Est a fost un act geopolitic și economic, nu unul cultural sau valoric. Țările estice au fost integrate pe baza „criteriilor de la Copenhaga” – condiții unilaterale, impuse fără simetrie. Li s-a cerut deschiderea completă a piețelor, dar fără acces egal la decizie. Li s-au impus „reforme” dureroase, dar fără protecții echivalente. Libertatea de circulație a fost, de fapt, drenaj de capital uman.
România, Polonia, Bulgaria, Lituania – toate au cunoscut pierderi masive de populație, dezindustrializare și polarizare socială, în numele integrării. Extinderea nu a fost un schimb egal, ci o formă nouă de absorbție economică și de reglare a ierarhiei interne a Europei. Popoarele din Est au fost tratate ca elevi obraznici, nu ca parteneri maturi.
7. Europa ca proiect utopic fără popor
Autorii menționează că proiectul european s-a transformat în ultimele decenii: de la „cum unificăm Europa?” la „câtă Europă putem suporta?”. Dar această întrebare este pusă doar pentru a ocoli esențialul: nu cantitatea de Europa e problema, ci natura ei. O Europă fără rădăcini, fără granițe, fără popoare nu este sustenabilă.
Utopia federalistă ignoră specificul național, cultural și religios al continentului. Ea cere o cultură politică artificială, un demos imaginar și o memorie comună falsificată. În lipsa acestor elemente, unitatea nu e decât o colecție de reguli fără suflet, un corp fără inimă. Cetățenii europeni nu se simt „europeni” în sens civic profund – și nu pentru că nu ar fi „destul de educați”, ci pentru că Europa nu le vorbește în limbajul lor.
8. Soluțiile propuse – și ce se evită cu încăpățânare
Triandafyllidou și Gropas încheie capitolul sugerând că „viitorul Europei depinde de o reflecție asupra valorilor comune și a scopului comun”. Dar evită cu obstinație ideea suveranității naționale ca soluție. Pentru ei, reflexul este întotdeauna unul integrator: mai multe instituții comune, mai multă solidaritate impusă, mai multă „comunicare europeană”.
Ce nu se propune niciodată? Dezintegrarea ordonată. Revizuirea tratatelor. Transferul de putere înapoi la parlamentele naționale. Redefinirea Europei ca alianță de state, nu ca super-stat. Aceasta e zona tabu a gândirii europeniste.
Concluzie – „Visul european” este coșmarul neatârnării
Unitatea europeană a fost visul unui grup restrâns de elite, care s-au temut de popoare și au vrut să le țină sub control. Ea a servit ca pretext pentru a demonta suveranitățile, a neutraliza tradițiile, a înlocui loialitățile naționale cu o cetățenie de carton. Popoarele nu au cerut această unificare. Le-a fost impusă. Și acum, tot ele plătesc costul.
Adevărul pe care nimeni nu-l mai poate ascunde: Europa nu s-a unit prin iubire, ci prin frică. Nu prin dorință comună, ci prin constrângere. Nu pentru viitor, ci pentru a fugi de trecut.
SECȚIUNEA IV
Europa culturală – între autocelebrare și excludere civilizațională
Europa se laudă cu diversitatea doar ca să o controleze și o invocă doar când nu o amenință.
1. Cultura europeană – între pluralitate vie și canon politicizat
În discursul oficial, Europa este definită ca „spațiu cultural comun” – o regiune în care valori precum libertatea, demnitatea umană, pluralismul și democrația au prins rădăcini și au rodit. Dar ce înseamnă „cultura europeană” cu adevărat? Triandafyllidou și Gropas observă corect: nu este vorba de o cultură în sens tradițional, ci de un construct ideologic menit să unifice artificial diferențe istorice și să ofere legitimitate unei ordini politice. Cultura devine aici instrument de integrare, nu expresie a unui suflet comun.
Cultura europeană, așa cum este invocată astăzi, este o selecție: umanismul, Iluminismul, raționalismul, democrația parlamentară. Dar nu și teologia medievală, nu și ortodoxia bizantină, nu și conservatorismul rural, nu și suveranismul popular. Este o cultură decupată, cosmopolită, urbanizată, secularizată – o cultură de salon, nu de popor. Astfel, Europa oficială își selectează trecutul ca un curator ideologic: promovează ce e compatibil cu agenda federalistă și ascunde ce o încurcă.
2. Mitul „moștenirii comune” – istoria reinterpretată pentru obediență
Una dintre marile mistificări analizate în acest capitol este ideea unei „moșteniri culturale comune” care ar uni Europa din Evul Mediu până azi. Autorii remarcă tensiunile și rupturile istorice profunde: de la scindarea Romei la Reformă, de la Războaiele Religioase la dictaturi și comunism. Și totuși, în ciuda acestor fracturi, Bruxelles-ul vorbește de un fir istoric coerent și pozitiv.
Această ficțiune este întreținută prin simboluri oficiale: drapelul UE cu stele „ale unității”, imnul „Odă bucuriei”, Premiul Saharov, Erasmus+, Capitala Culturală Europeană. Dar dincolo de aceste vitrine, se află o tentativă de disciplinare a memoriei: cine nu împărtășește această „moștenire” e tratat ca anacronic, periculos, neintegrabil. Astfel, moștenirea devine armă. Iar cultura – o reeducare mascată.
3. Cultura Europei de Est – marginalizată, folklorizată, tolerată
Triandafyllidou și Gropas recunosc indirect faptul că Estul european a fost mereu periferizat în construcția culturală a Europei. Rădăcinile sale ortodoxe, ruralitatea încă vie, atașamentul față de familie și națiune sunt privite ca reziduuri ale trecutului, nu ca alternative legitime. Cultura est-europeană este acceptată în UE doar ca folclor, nu ca forță modelatoare. O țară ca România este invitată să-și exporte „tradițiile” și „arta populară” – dar nu valorile conservatoare care le susțin. Ni se cere să „adoptăm valorile europene”, dar ni se refuză dreptul de a le redefini.
Aceasta nu este diversitate culturală reală, ci asimilare simbolică. Cultura este încurajată doar atâta timp cât nu devine critică. Valorile devin un sens unic. Când Polonia sau Ungaria au invocat rădăcinile creștine ale Europei în Constituțiile lor, au fost imediat stigmatizate. Dar când se promovează „valori europene” ca „diversitate de gen” sau „mobilitate transnațională”, acestea devin normative, impuse prin fonduri, condiționalități și presiune diplomatică.
4. Europeismul cultural – un model globalizant cu mască locală
Ceea ce se numește astăzi „cultură europeană” este, în fond, o formă de globalism cultural cu accent apusean. Este un model consumist, individualist, secularizat, hiperraționalist, care elimină încet dar sigur toate reperele tradiționale: religie, etnie, suveranitate, morală comună. Autorii, deși nu formulează explicit această critică, descriu simptomele: estomparea granițelor, dispariția memoriei istorice critice, accentul pus pe mobilitate, fluiditate, relativism.
Această cultură este livrată prin mass-media, industrie editorială, platforme digitale și finanțare selectivă a proiectelor culturale. Un scriitor naționalist nu primește burse europene. Un regizor conservator nu primește spațiu în festivalurile culturale „progresiste”. Europa culturală este o selecție ideologică agresivă, nu o deschidere autentică.
5. Religia – exilată din cultura europeană în numele „toleranței”
O temă esențială atinsă de autori este raportul Europei cu religia. În ciuda rădăcinilor creștine incontestabile ale Europei, Uniunea Europeană refuză să le menționeze în tratatele sale. În numele neutralității, religia este evacuată din spațiul public. Dar această „neutralitate” este selectivă: nu înseamnă toleranță față de toate confesiunile, ci delegitimarea religiei tradiționale și promovarea unui umanism abstract.
Moscheile se bucură de protecție, dar crucea este contestată. Postul Paștelui e considerat „opresiv”, dar Ramadanul e celebrat oficial. Această dublă măsură trădează un resentiment adânc față de tradiția majoritară. Nu suntem în fața unei „separații între stat și biserică”, ci a unei revoluții anticreștine mascate în progres cultural.
6. Europa ca spațiu de „valori universale” – o hegemonie simbolică
Când Bruxelles-ul afirmă că Europa trebuie să promoveze „valori universale”, uită că universalismul este adesea pretextul pentru dominare. Ce se propune ca „universal” este, în realitate, particularul ideologic al unei elite apusene. Valorile europene – definite vag ca „toleranță, democrație, stat de drept” – devin axiome, nu subiecte de dezbatere. Și odată transformate în dogme, orice critică este tratată ca erezie politică.
Europa postmodernă își închide porțile tocmai prin discursul despre deschidere. Excluderea se face în numele incluziunii. Cenzura – în numele protecției. Ceea ce nu se aliniază devine „discurs al urii”, „dezinformare”, „atac la valorile europene”. Este o nouă Inchiziție – seculară, birocratică, invizibilă, dar la fel de intolerantă.
7. Educația și cultura ca instrumente de reeducare ideologică
Triandafyllidou și Gropas ating un punct sensibil: formarea unei identități culturale europene nu e un proces natural, ci unul instituționalizat agresiv, prin școală, universitate, media și ONG-uri. Educația europeană nu înseamnă învățarea adevărului, ci formatarea mentalității. Elevii sunt învățați „valori europene” înainte de a cunoaște istoria națională. Tinerii primesc burse Erasmus, dar sunt dezrădăcinați. Identitatea devine fluidă, vagă, confortabilă – dar lipsită de ancorare.
Aceasta nu e educație, ci reprogramare. Un tânăr european tipic e un consumator global fără trecut, fără familie tradițională, fără repere morale fixe. Și această formatare e celebrată ca „progres”. Nu se mai educă cetățeni, ci funcționari ai ordinii culturale dominante.
8. Cultura europeană – între celebrare festivă și interzicere tacită
Există o disonanță puternică în felul în care Europa își practică cultura: pe de o parte o ridică în slăvi – muzee, festivaluri, expoziții, zile culturale europene. Pe de altă parte, interzice activ expresiile vii ale acestei culturi atunci când contrazic noul canon ideologic. Cântăreții populari, scriitorii conservatori, teologii ortodocși, gânditorii identitari sunt excluși sau marginalizați.
Europa de azi nu e spațiul culturii vii, ci al culturii curatoriate. Totul e filtrat, aprobat, standardizat. Nu e un continent viu, ci o expoziție cu bilete, ghid audio și supraveghetor ideologic. Ce nu intră în vitrină, e considerat rușinos, intolerabil, periculos.
Concluzie – Europa culturală trebuie reînsuflețită, nu dirijată
Adevărata cultură europeană nu poate fi impusă din afară. Ea nu trăiește în directive și calendare, ci în familie, biserică, limbă, comunitate și istorie. Europa nu trebuie reinventată, ci regăsită. Iar regăsirea ei nu se va face prin „narative comune” scrise de birocrați, ci prin întoarcerea la surse, la rădăcini și la libertatea culturală reală.
O cultură care cere să fie iubită, dar interzice critica, nu este cultură – ci propagandă.
SECȚIUNEA V
Margini, granițe, periferii – cine e „în afară” și de ce nu are voie „înăuntru”?
Europa nu și-a construit granițele pentru a se apăra, ci pentru a-i exclude pe cei care nu se supun.
1. Granițele Europei: între realitate geografică și fantezie politică
Ce este o graniță? O linie de apărare? Un prag civilizațional? O zonă de tranzit? În discursul european oficial, granițele sunt prezentate ca niște convenții flexibile, deschise, permeabile – simboluri ale unei Europe primitoare și globalizate. Dar în realitate, granițele UE sunt instrumente de triere, selecție, disciplinare. Ele nu sunt o linie de delimitare firească, ci o rețea de filtre ideologice și strategice.
Triandafyllidou și Gropas admit: „Granițele Europei nu sunt fixe, ci produsul unor negocieri continue între stat și cetățean, între centru și margine, între trecut și viitor.” În traducere liberă, asta înseamnă că granițele nu protejează popoarele, ci proiectul ideologic. Europa nu-și închide porțile din instinct de conservare, ci din teama de alteritate necontrolabilă.
2. Cine trasează granițele? Birocrația, nu istoria
Frontierele istorice ale Europei – culturale, religioase, geopolitice – sunt profund ignorate în arhitectura actuală a UE. Spațiul Schengen, de exemplu, nu urmează nicio logică identitară sau civilizațională. România, cu o cultură eminamente europeană și o istorie profund occidentală prin latinitate, a fost ținută la poarta Schengen (este încă?), în timp ce alte state sunt tratate cu indulgență. Criteriul real nu este apartenența culturală, ci obediența față de regulile centrului.
Autorii descriu acest mecanism ca un „sistem de frontierizare” – o rețea fluidă, care operează selectiv și strategic. Granițele se mută, se contractă, se suspendă. Dar nu în funcție de voința popoarelor, ci de prioritățile Bruxelles-ului: fluxuri de capital, migrație gestionată, control sanitar, interese geopolitice. Popoarele nu-și controlează granițele – sunt controlate prin ele.
3. Estul Europei – periferie utilă, dar niciodată asimilată
România, Bulgaria, Moldova, Ucraina, Serbia – toate sunt tratate ca „margini ale Europei”. Nu în sens geografic, ci civilizațional. Deși împărtășesc tradiții, limbi, religii și istorii europene, sunt menținute într-o zonă de incertitudine, de tranziție eternă. Europa nu le respinge explicit, dar nici nu le acceptă pe deplin. Sunt invitate să se reformeze la nesfârșit, dar niciodată să se așeze la masă ca egale.
Această strategie de ambiguitate funcționează ca o colonizare morală: țărilor din Est li se cere „să demonstreze că sunt europene”, prin legi, politici, comportamente și ideologie. Li se oferă fonduri, dar cu condiții stricte. Li se promite integrarea deplină, dar li se reamintește constant că „nu sunt încă pregătite”. Europa Estului este adăpată cu promisiuni, dar ținută sub jugul condiționării.
4. Sudul – vinovat de instabilitate, dar folosit ca tampon
Italia, Grecia, Spania și chiar Portugalia sunt adesea prezentate drept surse ale „crizelor europene”: datoria suverană, migrația, guvernarea slabă. Dar această retorică ascunde un fapt simplu: Sudul a fost instrumentalizat de nucleul dur al Europei pentru a absorbi șocuri. Grecia, de exemplu, a fost ținută în eurozonă nu din solidaritate, ci pentru a proteja băncile franceze și germane. Când criza a izbucnit, nu s-au căutat cauzele sistemice, ci țapi ispășitori regionali.
Autorii observă că acest tratament inegal a creat o hartă ascunsă a Europei: nordul disciplinat, estul neintegrat, sudul corupt, centrul decident. Dar această hartă nu este culturală – este financiară și birocratică. Granițele dintre „buni europeni” și „probleme europene” nu urmează identitatea, ci obediența față de centrul economic.
5. Granița invizibilă din interior – între elite și popoare
Una dintre cele mai perfide forme de frontierizare analizate în carte este granița simbolică dintre elitele europene și cetățenii lor. Este o graniță invizibilă, dar tot mai insuportabilă. Se manifestă prin limbaj, educație, valori, loialități. Elita europeană vorbește într-un idiom globalist, managerial, umanitarist, în timp ce popoarele își păstrează limbajul identității, al pământului, al rânduielii.
Această ruptură devine o formă internă de excluziune: voturile populare sunt „greșite”, partidele naționaliste sunt „iliberale”, „extremiste”, tradițiile sunt „neadaptate”, „retrograde”. Granițele nu mai sunt doar între națiuni – sunt între clase simbolice. Europa este „a celor care știu mai bine” – iar restul trebuie să se supună. Aceasta e frontiera reală: între cei care decid și cei pentru care se decide.
6. Granițele viitorului – reîntoarcerea la suveranitate sau consolidarea birocrației?
Autorii încheie cu o reflecție ambiguă: încotro merg granițele Europei? Spre deschidere permanentă sau spre consolidare? Dar evită întrebarea esențială: cine ar trebui să hotărască? Dacă popoarele decid, atunci granițele sunt expresia suveranității. Dacă birocratia decide, atunci granițele sunt expresia dominației.
Europa poate fi redescoperită numai dacă se întoarce la granițe organice, apărate de comunități conștiente, nu desenate în laboratoarele Bruxelles-ului. Granițele nu sunt dușmanii diversității, ci gardienii identității. Fără granițe naționale, nu există libertate reală – doar permisiuni condiționate.
Concluzie – Granițele Europei nu trebuie abolite, ci reînvestite cu suveranitate
Granițele nu sunt semne ale fricii, ci ale discernământului. Cine nu are granițe nu are trup politic, nu are judecată colectivă, nu are apărare identitară. Europa de azi vorbește despre „depășirea granițelor” pentru a-și masca ambițiile centralizatoare. Dar tocmai această depășire produce excluderi mai subtile, mai umilitoare, mai periculoase.
Granițele nu sunt problema Europei – ci soluția trădată a libertății ei pierdute.
SECȚIUNEA VI
Europa economică – între cămătărie, inegalitate și demolarea statului social
Europa a devenit un spațiu în care bogații dictează, iar săracii plătesc pentru „integrare”.
1. Iluzia prosperității colective – cine a câștigat cu adevărat din piața comună?
Proiectul european s-a prezentat încă de la început drept o „poveste de succes economic”. Piața comună, libera circulație, moneda unică – toate au fost vândute ca rețete ale prosperității colective. Însă, realitatea istorică, așa cum reiese și din analiza lui Triandafyllidou și Gropas, dezvăluie un adevăr mai incomod: integrarea economică a fost un mecanism de redistribuire a suveranității în sus și a poverilor în jos.
Statele mici, periferice sau cu istorii diferite au fost obligate să adopte un cadru economic standardizat, în care prioritățile naționale – protejarea industriei, sprijinul fermierilor, controlul capitalurilor – au fost subordonate regulilor pieței unice. Dar nu o piață liberă în sens clasic, ci o piață reglementată în interesul celor mari. Germania, Olanda, Franța au fost principalii beneficiari. În schimb, țări precum Grecia, Portugalia, România au devenit piețe de desfacere, surse de forță de muncă ieftină și zone de absorbție a surplusului industrial occidental.
2. Moneda unică – instrument de dominație financiară
Unul dintre cele mai toxice mituri europene este cel al monedei unice ca factor de stabilitate. În realitate, moneda unică – euro – a fost o capcană de aur. Prin renunțarea la moneda națională, statele au pierdut principalul instrument de ajustare în criză: devalorizarea. Astfel, au fost constrânse să recurgă la „ajustări structurale”: tăieri bugetare, concedieri, privatizări, austeritate.
Triandafyllidou și Gropas recunosc natura contradictorie a euro: „moneda unică a fost lansată înaintea unei uniuni fiscale și politice reale.” Dar nu merg până la concluzia firească: această alegere n-a fost o eroare tehnică, ci o decizie politică premeditată. Prin euro, Germania și-a asigurat exporturile, iar țările sudice au fost legate de o monedă prea puternică pentru economiile lor. Dezechilibrul structural n-a fost remediat – a fost întreținut.
3. Austeritatea – religia noului Leviatan european
După criza din 2008, Europa a renunțat la orice aparență de solidaritate. Criza a fost tratată ca o problemă morală: țările „leneșe” din sud (în special Grecia) au fost înfățișate ca iresponsabile, în timp ce nordul „harnic” a fost prezentat drept model de virtute. Soluția: austeritate drastică, sub supravegherea „troicii” – Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană, FMI.
Această austeritate nu a fost doar economică, ci ideologică și simbolică. Statul social a fost demonizat, sindicatelor li s-a redus puterea, cheltuielile sociale au fost tăiate, în timp ce băncile au fost salvate cu sute de miliarde. Popoarele au fost obligate să-și vândă patrimoniul pentru a plăti dobânzile impuse de aceiași care au creat criza.
Triandafyllidou și Gropas critică doar indirect această realitate. Dar datele vorbesc de la sine: șomaj record, tineri forțați să emigreze, sinucideri din motive economice, orașe întregi distruse. Austeritatea nu a fost o măsură tehnică – a fost un act de violență structurală camuflat în jargon economic.
4. Capitalul mobil, munca captivă – o Europă a dezechilibrului permanent
În timp ce capitalul poate circula liber între state, muncitorii sunt prinși în capcana mobilității forțate. Milioane de est-europeni au fost nevoiți să migreze pentru a-și asigura un trai decent. Dar această migrație nu este semn al succesului, ci dovada eșecului statelor în fața mecanismelor pieței unice.
Țările de origine pierd forță de muncă activă, tineri, specialiști. Se creează dependențe toxice de remitențe și subdezvoltare cronică a serviciilor. În același timp, țările de destinație beneficiază de mână de lucru ieftină, docilă, ușor de înlocuit. Nu e vorba de „libertate de circulație”, ci de migrație controlată în interesul capitalului.
Europa economică nu protejează cetățenii, ci interesele financiare ale unei clase transnaționale de investitori și manageri. Țăranul, muncitorul, profesorul – nu sunt subiecte ale economiei europene, ci victimele ei tăcute.
5. Demantelarea statului social – un ideal trădat în numele eficienței
Europa postbelică a fost, pentru o vreme, leagănul unui stat social robust: asigurări de sănătate, pensii, protecție a muncii, educație publică solidă. Dar odată cu integrarea economică, acest model a fost demontat bucățică cu bucățică. Sub pretextul „sustenabilității fiscale”, UE a impus plafonări de deficit, reforme ale pieței muncii și reduceri de personal bugetar.
Autorii menționează discrepanțele tot mai adânci între statele membre, dar evită să recunoască vina directă a mecanismelor comunitare. În realitate, UE a devenit groparul statului social european. În timp ce corporațiile sunt scutite sau relocate în paradisuri fiscale europene (Irlanda, Luxemburg, Olanda), cetățeanul de rând plătește nota: spitale închise, școli degradate, pensii înghețate.
6. Liberalizarea ca ideologie de dominație
Privatizarea serviciilor publice – apă, transport, energie, sănătate – a fost vândută drept „modernizare” și „eficiență”. În realitate, a însemnat predarea resurselor strategice către capitalul internațional, cu pierderi uriașe pentru controlul național. În România, privatizarea BCR, Petrom, distribuția de apă, gaze sau energie a dus la creșteri masive de prețuri și dependență energetică. Toate în numele „integrării europene”.
Triandafyllidou și Gropas admit că liberalizarea a produs efecte inegale, dar nu merg mai departe. Nu recunosc că liberalizarea este o dogmă, nu o necesitate. Este o impunere ideologică menită să anihileze autonomia economică a statelor. Nu ai voie să protejezi producția locală. Nu ai voie să subvenționezi agricultura tradițională. Nu ai voie să impui taxe corporatiilor străine. Ai voie doar să te conformezi.
7. Fondurile europene – instrumente de dependență și condiționare
Una dintre cele mai folosite justificări pentru aderarea la UE este accesul la fonduri europene. Dar aceste fonduri nu sunt un dar – sunt instrumente de disciplinare economică și simbolică. Ele nu finanțează ce e necesar, ci ce e „eligibil”. Nu susțin comunități vii, ci proiecte cu „impact european”. Nu respectă priorități locale, ci directive centrale.
În plus, fondurile creează o economie paralelă, artificială, dependentă de aprobări, consultanță, rapoarte și proceduri. Ele nu dezvoltă structuri autonome, ci formează clientelism european. Iar în momentul în care un guvern se abate de la linia Bruxelles-ului – cum s-a întâmplat cu Polonia sau Ungaria – fondurile sunt suspendate, întârziate sau „revizuite”.
8. „Economia verde” și tranziția energetică – o nouă formă de expropriere
În numele luptei contra schimbărilor climatice, UE promovează „tranziția verde” – un proces de reconversie energetică rapidă și profundă. Dar în practică, această tranziție este un nou val de expropriere mascată. Țările est-europene, dependente de cărbune, hidrocarburi sau industrie grea, sunt forțate să renunțe la ele fără alternative viabile.
Costurile sunt enorme, iar profiturile revin marilor companii „verzi” din Vest. Fermierii, transportatorii, întreprinderile mici – toți sunt sacrificați pe altarul unei ideologii care nu ține cont de context, de nevoi reale, de ritmuri istorice. Tranziția verde nu e tranziție – e substituire forțată a unei economii naționale cu un model corporatist „sustenabil”.
Concluzie – Europa economică nu e o comunitate, ci o colonie internă
Proiectul economic european nu a creat o economie solidară, ci o ierarhie de interese ascunse sub masca integrării. În vârful piramidei – marile corporații, statele bogate, centrele financiare. La bază – muncitorii fără protecție, țările dependente, guvernele fără autonomie.
Nu e vorba de lipsa de bani. E vorba de cine îi decide, cui îi dă și în ce condiții. Europa economică nu a distribuit avuție – a consolidat dominația. Și a numit asta: progres.
SECȚIUNEA VII
Identități europene – între umbră imperială și mască liberală
Identitatea europeană nu este o construcție comună, ci o mască impusă – și cine nu o poartă, e sancţionat.
1. Ce este identitatea europeană? O formă de apartenență sau o unealtă de control?
„A te simți european” a devenit un ideal promovat intens prin educație, media și simboluri oficiale: drapelul cu stele, pașaportul UE, programele Erasmus, imnul „Odă bucuriei”. Însă această identitate este vagă, generalistă și, mai ales, condiționată. Triandafyllidou și Gropas recunosc că identitatea europeană este o „construcție politică” – nu un sentiment natural. Ea nu s-a născut din solidaritate culturală spontană, ci a fost construită deliberat de sus în jos, în laboratoarele ideologice ale Bruxelles-ului.
Identitatea europeană nu are un conținut clar. Este definită mai ales prin ceea ce nu este: nu este naționalism, nu este religie, nu este tradiție, nu este atașament local. Este o identitate de tip managerial – cosmopolită, mobilă, neoliberală. Cine nu se aliniază acestui profil este stigmatizat: retrograd, extremist, intolerant.
2. De la identitate culturală la identitate civică sterilă
Autorii disting între două tipuri de identitate europeană: una culturală, legată de moștenirea istorică și civilizațională, și una civică, bazată pe „valori comune” precum statul de drept, democrația, drepturile omului. Însă în realitate, identitatea civică a fost impusă ca un înlocuitor al celei culturale. Europa oficială evită cu grijă orice referire la creștinism, la specificitățile naționale sau la rădăcinile istorice. În numele toleranței, s-a instaurat o identitate golită de rădăcini.
Această identitate civică este selectivă și exclusivistă. Valorile invocate nu sunt deschise interpretării – sunt impuse ca dogme. A nu susține „drepturile LGBT”, a nu adera la „pilonii statului de drept” sau a critica multiculturalismul te transformă instant într-un „dușman al Europei”. Astfel, o identitate pretins civică devine un instrument de cenzură ideologică.
3. Estul Europei – identități suspecte, valori suspectate
Țările est-europene nu sunt privite ca furnizoare de identitate, ci ca obiecte ale integrării culturale. Valorile conservatoare, atașamentul față de familie, religie și pământ sunt considerate obstacole. Astfel, esticii sunt puși în postura de „europeni second-hand”, care trebuie reeducați. În numele integrării, li se cere să-și abandoneze specificul.
Autorii notează tensiunile dintre identitățile naționale și europenismul oficial, dar nu spun cu voce tare ce este evident: identitatea europeană se construiește împotriva identităților tradiționale. Ea nu le înglobează, ci le subordonează. Iar când popoarele se opun, li se spune că sunt „iliberale”.
4. Euroscepticismul – vocea popoarelor care refuză să fie reprogramate
Autoarele analizează fenomenul euroscepticismului, dar îl tratează mai degrabă ca un simptom patologic – al fricii, ignoranței sau manipulării. În realitate, euroscepticismul este vocea legitimă a popoarelor care refuză să li se șteargă identitatea. Este reacția firească la un proiect de integrare care anulează diferențele, dar pretinde că le celebrează.
Voturile din Italia, Polonia, Franța, Ungaria, Olanda nu sunt accidente sau derapaje. Sunt semne ale unei crize profunde de legitimitate. Când elitele vorbesc despre „Europa valorilor”, cetățenii întreabă: ale cui valori? Cine le-a decis? Cine le impune? Iar când nu primesc răspuns, votează împotriva proiectului.
5. Tineretul european – crescut cu simboluri, dar golit de rădăcini
Un alt segment esențial analizat este generația tânără. Programul Erasmus, schimburile academice, mobilitatea – toate sunt prezentate drept „succesuri ale Europei”. Dar în realitate, aceste politici creează o generație dezrădăcinată, fluentă în engleză, dar analfabetă în cultura proprie. Acești tineri sunt europeni „funcționali” – adaptați pieței, nu loiali tradiției.
Este o identitate fluidă, fără repere: fără țară, fără familie, fără memorie. Tânărul european ideal este un cetățean global, post-național, post-religios, post-moral. Este exact ce dorește sistemul: o populație docilă, fără trecut, ușor de mobilizat și imposibil de solidarizat.
6. Identitate europeană vs. identitate națională – conflictul inevitabil
În teorie, identitatea europeană ar trebui să fie complementară celei naționale. În practică, însă, cele două sunt într-un conflict latent. Autorii vorbesc despre o „identitate plurală”, dar aceasta e o utopie. Nu poți iubi deopotrivă o patrie concretă și un construct abstract. Nu poți fi loial unei comunități reale și în același timp unui aparat birocratic fără chip.
Identitatea națională este organică – s-a născut din sânge, istorie, suferință. Identitatea europeană este artificială – s-a născut din tratate, granturi și slogane. Între cele două, conflictul este inevitabil. Și el se rezolvă, tot mai des, în favoarea aparatului european, care delegitimează națiunea în numele „valorilor”.
7. Soluția uitată: Europa națiunilor, nu Europa fără națiuni
Autorii nu oferă o soluție clară. Dar cartea lor ne permite să vedem ceea ce este ascuns: Europa nu trebuie să-și creeze o identitate artificială pentru a exista. Identitatea comună a Europei a fost, istoric, pluralitatea. Nu omogenizarea. Nu uniformizarea. Ci conviețuirea identităților distincte, pe temeiul suveranității și respectului reciproc.
Europa poate avea o identitate doar dacă renunță să impună una. Fiecare popor trebuie să-și poată păstra felul de a fi. Un român nu trebuie să devină „european” ca să fie respectat. Un polonez nu trebuie să accepte ideologia de gen ca să primească fonduri. O Europă a națiunilor este singura Europă legitimă – și singura care poate dăinui.
Concluzie – Identitatea europeană nu trebuie creată, ci limitată
Europa nu are nevoie de o identitate comună impusă, ci de spațiu pentru diversitatea reală. Când Bruxelles-ul încearcă să definească ce înseamnă „a fi european”, nu creează unitate – creează dezbinare. Pentru că orice definiție impusă este, în fond, o formă de excludere.
Adevărata Europă nu se impune – se lasă trăită. Adevărata identitate nu se construiește în cancelarii – ci se apără în sate, în biserici, în familii, în limba maternă.
SECȚIUNEA VIII
Europa politică – între democrație simulată și dictat birocratic
Europa a devenit un teatru de voturi inutile, regizat de o oligarhie care nu mai are nevoie de popoare decât ca spectatori plătitori.
1. Democrația europeană – decor golit de conținut
Instituțiile europene se prezintă ca expresie a unei democrații moderne, multilaterale, participative. Parlament, Comisie, Consiliu, Curte – toate par să reflecte o arhitectură echilibrată, cu atribuții delimitate și cu transparență procedurală. Însă realitatea dezvăluie cu totul altceva: o democrație mimată, condusă de structuri nealese, cu responsabilitate difuză și cu decizia plasată deasupra oricărei contestări.
Triandafyllidou și Gropas surprind această ambiguitate, dar rămân într-un registru descriptiv. Ceea ce nu spun clar este că UE nu suferă de un „deficit democratic”, ci de o absență democratică structurală. În centrul deciziei nu stau cetățenii, ci comisarii; nu stă națiunea, ci tehnocrația. Popoarele sunt invitate să aprobe, dar nu să aleagă; să voteze, dacă o fac bine, dar nu să decidă.
2. Comisia Europeană – „guvernul” nevotat al continentului
Comisia Europeană are inițiativa legislativă – adică decide ce legi sunt propuse. Ea supervizează aplicarea tratatelor, impune sancțiuni, negociază acorduri comerciale, stabilește direcții strategice. Dar niciun membru al Comisiei nu este ales direct de cetățeni. Sunt propuși de guverne, validați între ei, închiși într-o logică opacă și neresponsabilă.
Autorii admit că legitimitatea Comisiei este „indirectă”, dar nu denunță caracterul profund ilegitim al unei instituții care ia decizii cu impact național fără să dea socoteală popoarelor afectate. În orice stat național, o astfel de structură ar fi considerată oligarhică. În UE, e „normalitate”.
Nu există democrație acolo unde guvernul nu poate fi demis de popor.
3. Parlamentul European – un surogat al reprezentării reale
Parlamentul European este singura instituție aleasă prin vot direct. Dar rolul său este limitat: nu are inițiativă legislativă și nu controlează real Comisia. Mai mult, structura sa pe grupuri politice transnaționale diluează orice reprezentare națională autentică. Votul unui român se dizolvă într-o majoritate pan-europeană care nu reflectă voința sa culturală, istorică sau morală.
Campaniile europarlamentare sunt dominate de teme interne, dar eurodeputații nu au niciun instrument concret de a aduce nevoile naționale în centrul deciziei. Astfel, Parlamentul European funcționează ca o iluzie participativă – un ecran democratic pentru decizii deja luate în altă parte.
4. Supremul arbitru: Curtea de Justiție a UE – judecătorul ideologic
CJUE are autoritatea finală asupra interpretării tratatelor, reglementărilor și dreptului european. În practică, aceasta înseamnă că poate anula decizii ale statelor naționale, redefini legi interne și impune interpretări ideologice prin sentințe.
Este un instrument profund politic sub masca independenței juridice. De pildă, deciziile privind „statul de drept”, libertatea presei, interpretarea nondiscriminării sau prioritățile de gen nu sunt neutre: sunt expresii ale unei agende globaliste, care substituie suveranitatea cu jurisprudență evolutivă (progresivă). Popoarele nu au cum să conteste aceste decizii – ele devin literă de lege, fără dezbatere, fără apel.
5. Națiunile marginalizate – suveranitate diluată, răspundere păstrată
Se remarcă adesea tensiunea dintre voința națională și normele europene. Dar ceea ce nu se spune clar este că statele membre sunt, de facto, subordonate. Constituțiile naționale au fost rescrise pentru a „respecta acquis-ul comunitar”. Curțile supreme naționale sunt presate să se subordoneze CJUE. Parlamentele naționale votează legi în acord cu directivele UE – nu cu mandatul electoratului.
Asta creează o disociere fatală: liderii naționali sunt aleși, dar nu mai pot guverna; sunt trași la răspundere, dar nu pot decide. Democrația rămâne formală. În profunzime, e blocată. Când un guvern „deviant” încearcă să acționeze în interes național – vezi Ungaria sau Polonia – e sancționat, izolat, discreditat.
Suveranitatea a fost înjumătățită, dar responsabilitatea a fost păstrată integral de către guvernele naționale – ca să li se poată arunca în cârcă toată vina.
6. Partidele europene – coaliții fără popor, ideologii fără ancoră
Grupurile politice din Parlamentul European – PPE, S&D, Renew, Verzii – nu sunt expresii ale unor comunități politice reale. Sunt construcții tehnice, coagulate pe baza unor compromisuri ideologice, lipsite de rădăcină culturală. Nu au bază populară, nu au membri reali, nu au identitate națională. Iar agenda lor este tot mai uniformizată: progresism, federalism, anticreștinism subtil, ecologism birocratic.
Asta explică de ce nu există alternativă reală la proiectul european în interiorul sistemului. Toate partidele mari sunt, într-un fel sau altul, pro-integrare. Orice opoziție este stigmatizată drept „populism”, „iliberalism”, „extremism”. Astfel, pluralismul politic este înlocuit cu consensul impus prin marginalizare sistematică.
7. Crizele ca pretext – accelerarea integrării prin șoc și excepție
UE a folosit fiecare criză majoră – financiară, migratorie, sanitară – ca oportunitate pentru a extinde atribuțiile instituțiilor centrale. Fără consultări populare. Fără referendumuri. Fără legitimitate democratică. Criza este tratată ca fereastră de oportunitate pentru centralizare accelerată.
Numeroşi analişti notează această dinamică, dar nu o denunță. În fapt, modelul european este unul de „guvernare prin urgență”: reguli suspendate, excepții permanente, tratate reinterpretate. Sub pretextul „solidarității”, se instalează o dictatură lentă, normativă, acceptată prin oboseală și manipulare. Șocul e metoda. Acomodarea, rezultatul.
8. Singura cale: întoarcerea la democrația națională și la controlul direct
În loc să construiască o democrație europeană reală, UE a înăbușit democrațiile reale ale statelor. Popoarele au fost transformate din actori în spectatori. Alegerile au fost golite de sens. Proiectul politic european a devenit un mecanism de neutralizare a voinței populare prin delegare iresponsabilă.
Adevărata suveranitate nu poate fi delegată fără pierderi. Democrația nu înseamnă doar reguli, ci răspundere. Răspundere în fața unui demos concret, nu în fața unui comitet transnațional. Europa nu va putea fi reformată până nu se va întoarce la rădăcini: la popoarele ei, la parlamentele ei, la granițele ei, la cultura ei.
Concluzie – Europa politică de azi este o mașinărie fără popor
Nu există democrație reală fără popor suveran. Iar în Europa de azi, poporul este cel mai absent actor. El este invocat, dar ignorat. Folosit ca pretext, dar ocolit ca partener. Votul său este bun doar când confirmă direcția prestabilită. Iar când votează „greșit”, e corectat. Prin presiune, prin tribunal, prin intimidare morală.
Europa nu suferă de lipsă de legitimitate – ci de absența unei democrații reale. Ceea ce se construiește nu e o uniune de popoare, ci o centralizare fără chip, care nu răspunde decât sieși.
SECȚIUNEA IX
Concluzie generală – Europa între civilizație confiscată și proiect ideologic impus
Europa reală a fost înmormântată sub proiectul unei Europe imaginare – cosmopolită, obedientă, abstractă. Ceea ce ni se cere să iubim nu mai este un continent, ci o dogmă.
1. Europa – de la spațiu geografic la instrument ideologic
Numeroşi autori pornesc de la întrebarea fundamentală: Ce este Europa? Dar în loc să dea un răspuns simplu, deschid un câmp imens de interpretări: Europa ca civilizație, Europa ca proiect politic, Europa ca narațiune culturală, Europa ca mecanism de excludere, Europa ca hegemonie simbolică.
Această ambiguitate nu este întâmplătoare. Dimpotrivă, ea este esența construcției europene moderne. Când o idee nu poate fi definită clar, ea poate fi modelată în funcție de interesele celor care o invocă. Europa nu mai este patria lui Dante, a lui Ștefan cel Mare, a lui Cervantes sau a lui Bach. Europa a devenit un brand geopolitic fără rădăcini, folosit pentru a justifica tot ce altfel ar fi respins de popoare: austeritate, imigrație forțată, relativism moral, federalism fără mandat.
2. Europa oficială – o civilizație înlocuită cu o birocrație
Civilizația europeană reală a fost una a pluralității: limbi, popoare, credințe, conflicte și echilibre fragile. Europa a fost leagănul națiunii, al monarhiei, al Bisericii, al dreptului roman, al universităților, al statului de drept în sens originar. Dar toate acestea au fost evacuate din discursul „Europei unite”.
Astăzi, Europa nu mai este o cultură vie, ci un ansamblu de proceduri, directive, sancțiuni, mecanisme financiare și comisii nealese. Nu mai are poeți. Are consultanți. Nu mai are sfinți. Are experți în incluziune. Nu mai are eroi. Are rapoarte trimestriale și indicatori de performanță. Europa a fost înlocuită cu o schelă de sticlă și beton, numită generic „Bruxelles” – un Babilon fără suflet, dar cu regulamente stricte.
3. Ce s-a pierdut? Rădăcina. Specificul. Onoarea. Credința.
O civilizație nu moare doar când cade – ci și când se uită pe sine. Europa modernă a uitat tot ce o făcea distinctă: creștinismul ca rădăcină spirituală, familia ca nucleu social, limba maternă ca temelie a sufletului, satul ca formă de viață organică, ordinea morală ca axă a vieții publice.
În numele „valorilor europene”, Europa a trădat exact valorile pe care le-a generat cândva: libertatea ca asumare, nu ca fugă de răspundere; demnitatea ca verticalitate, nu ca fragilitate teatrală; toleranța ca noblețe, nu ca frică de diferență. Europa de azi a înlocuit noblețea cu utilitarismul, solidaritatea cu birocratizarea, tradiția cu constrângerea ideologică.
4. Triandafyllidou și Gropas – o critică lucidă, dar reținută
Cartea celor două autoare este valoroasă prin faptul că dezvăluie harta complexă, contradictorie și tensionată a ceea ce numim „Europa”. Ele arată clar că nu există o singură Europă, ci multiple definiții, în funcție de cine întreabă și cine răspunde. Ele recunosc tensiunile culturale, economice, politice și identitare. Denunță excluderile simbolice, inegalitățile economice, fragilitatea legitimității democratice.
Însă nu merg până la capăt. Evită să formuleze verdicte clare. Ezită să propună rupturi. Nu trag concluzia necesară: proiectul actual al Uniunii Europene este nu doar imperfect, ci viciat în esență. Nu e vorba doar de o criză trecătoare. Este o mistificare structurală.
5. UE – o construcție contra popoarelor și contra memoriei
Uniunea Europeană nu este expresia firească a unei civilizații unite, ci o construcție artificială, tehnocratică, elaborată pentru a preveni întoarcerea suveranităților. Sub masca păcii și a cooperării, ea a instaurat o disciplină a conformismului și a „valorilor” impuse. Nu a unit națiunile – le-a slăbit. Nu a protejat diversitatea – a uniformizat-o. Nu a asigurat prosperitate – a redistribuit-o asimetric.
Popoarele europene nu au cerut o comisie centrală care să le spună ce valori să aibă. Nu au cerut o monedă care le distruge agricultura. Nu au cerut o mobilitate care le goleşte satele. Au fost aduse în acest sistem cu promisiuni, apoi ținute în el cu amenințări și condiționări.
6. Ce rămâne de făcut? Restaurarea pluralismului suveran
Singura ieșire demnă din acest impas este reîntoarcerea la Europa reală: Europa națiunilor, a tradițiilor locale, a suveranității decizionale, a libertății morale. Nu o destrămare haotică, ci o reformă radicală: nu mai multă integrare, ci mai multă independență; nu mai multă birocrație, ci mai multă răspundere; nu mai multe valori impuse, ci libertate de conștiință.
Europa nu trebuie distrusă ci dezagregată. Trebuie dezvelită de schela artificială care o sufocă. Trebuie să respire din nou prin limbile ei, prin credințele ei, prin popoarele ei. Europa nu este o colonie internă. Nu este o piață. Nu este un ONG cu stele galbene. Europa este continentul luptelor pentru neatârnare, pentru lege dreaptă, pentru apărarea familiei și a gliei.
Concluzie generală – Manifest pentru o Europă vie, nu reglementată
În fața Europei actuale, fiecare națiune trebuie să aleagă: să se piardă în uniformizare sau să se afirme prin rădăcini. Proiectul actual nu e reformabil prin proceduri. El poate fi salvat doar prin curaj. Curajul de a o refuza. Curajul de a ne proteja. Curajul de a ieși din mimetism și a reveni la realitate.
Europa nu este viitorul popoarelor – ci memoria lor. Și cine nu-și apără memoria, nu va avea nici viitor.
EPILOG
Nu urâm continentul dar ne opunem falsificării sale identitare. Urâm colonizarea lui ideologică. Nu refuzăm comunitatea. Refuzăm constrângerea. Europa – continentul trebuie salvată de Europa – ideologia.
1. S-a furat un continent și s-a pus în loc un proiect
Europa nu mai înseamnă ce a însemnat: nu mai e suveranitate, ci subordonare; nu mai e cultură, ci programare ideologică; nu mai e drept, ci norme impuse; nu mai e civilizație organică, ci sistem administrativ. Dintr-un trup viu s-a făcut o hartă a directivelor. Dintr-o corolă de națiuni s-a făcut o rețea de interdicții.
Se vorbește despre „viitorul Europei”. Dar adevărata întrebare este: ce mai este viu din trecutul ei? Căci fără rădăcină, viitorul e o minciună. Și tocmai asta s-a produs: o substituire subtilă, sub masca progresului. Ni s-a luat libertatea, sub pretextul eficienței. Ni s-au luat cuvintele vechi, sub pretextul toleranței. Ni s-au luat valorile, sub pretextul incluziunii. Ne-au adăpat din izvoare străine, până ce-am uitat gustul apei noastre.
2. Suveranitatea nu e negociabilă. E ființă.
O țară nu este o firmă. Un popor nu este o masă de forță de muncă mobilă. O limbă nu este un obstacol de reglementat. O biserică nu este un ONG. Un tată nu este un agent social. O mamă nu este un dispozitiv de reproducere inclusivistă. O națiune nu poate fi rescrisă ca o pagină de regulament european.
Noi, românii, nu suntem „parteneri europeni” – suntem stăpâni ai unei vetre. Stăpâni de drept, prin jertfă, prin muncă, prin memorie. Ne-am apărat pământul și rânduiala nu pentru a ajunge administratori sub supraveghere. Am fost cămășă de zale între imperii, nu material de reciclat în laboratoare ideologice.
Suveranitatea nu este un moft al secolului XIX, ci o necesitate a secolului XXI. Cine nu are autonomie legislativă, cine nu-și controlează hrana, energia, moneda, educația, credința – acela e colonie. Fie ea internă sau „partener strategic”.
3. Dreapta nu înseamnă piață, iar stânga nu înseamnă redistribuire. Toate au fost inversate.
Conservatorismul real nu e neoliberalism. Nu e cultul pieței fără regim moral. E apărarea a tot ce e viu: familie, țară, memorie, rânduială firească. Europa ne-a învățat, cândva, că ordinea se așează pe lege dreaptă, nu pe volatilitatea bursei. Că boieria nu înseamnă prădare, ci grija pentru ai tăi. Că economia nu este un zeu gelos, ci o slujitoare a binelui comun.
Astăzi, însă, stânga predică piețele și cenzura, iar dreapta a uitat suveranitatea și s-a înrolat în globalism. Europa a devenit o bătălie între două fețe ale aceluiași sistem: una care vrea control economic, alta care vrea control social.
Noi nu ne regăsim în niciuna. Noi vrem să trăim în limba noastră, în pământul nostru, în hotarele noastre. Vrem o Românie neatârnată, nu o „regiune europeană verzificată”. Vrem rânduială și ierarhie morală, nu experiment social.
4. Proiectul Europei unite s-a născut cu bune intenții. Dar a fost capturat.
S-a început cu comerț, s-a ajuns la cămătărie. S-a început cu cooperare, s-a ajuns la dictat birocratic. S-a început cu libertate de mișcare, s-a ajuns la evacuarea satelor. S-a început cu „diversitate”, s-a ajuns la gândire unică. Europa nu a fost trădată de popoare – ci de propriii ei ingineri.
Nu Europa e de vină. Ci ceea ce a fost făcut din ea. I-au golit bisericile și le-au înlocuit cu centre de consiliere multiculturală. I-au închis fermele și le-au dat granturi pentru brainstorming strategic. I-au interzis rugăciunea, dar i-au impus „traininguri de incluziune”.
Azi ni se cere să credem în Europa. Dar Europa nu este o credință. Credința noastră e în Dumnezeu și, fără rigoare teologică, în neamul nostru. Europa, dacă vrea să dăinuiască, trebuie să se închine din nou la altarul Adevărului, nu la altarul normelor nefirești.
5. Vremea imitației a trecut. Vremea întoarcerii se apropie.
România nu mai trebuie să „se alinieze”. Trebuie să se așeze. Să-și refacă rânduiala, să-și recupereze ştiinţa, meșteșugul, geniul, să-și întărească pământul, să-și reînnoiască cuvântul. Nu ne trebuie avize de la Bruxelles ca să fim oameni întregi. Ne trebuie curaj și memorie.
Acest document de lucru este un apel la discernământ. Nu vrem o Europă ruptă, ci o Europă dreaptă. Nu vrem granițe închise, ci hotare respectate. Nu vrem un război al națiunilor, ci o armonie a diferențelor, sub semnul respectului și al suveranității. Vrem o Europă care să nu se teamă de popoare – ci să le slujească.
CONCLUZIE FINALĂ – Să ne ținem țara sub cruce.
Să iubim Europa reală – dar să nu confundăm harta cu inima. Să nu ne plecăm fruntea în fața celor care au uitat de unde vin. Să nu ne temem să spunem: noi suntem români. Cu vrednicie, cu durere, cu credință și cu memorie. Nu suntem rest european. Suntem rost.
