După cum spune indirect Apostolul Pavel, credința este de două feluri, din auzire și din har, cu diferite variații. Astfel, el scrie: „dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în [Evanghelie] din credință spre credință” (Rm. 1: 17) și: „credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Rm. 10: 17) și: „unuia ia se dă în Același Duh credință” (1Cor. 12: 9) și: „prin har sunteți mântuiți, prin credință…” (Ef. 2: 8) și: „credința este încredințarea (ipostasul=prezența) celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11: 1) și: „Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit” (Ef. 4: 13).
Sf. Chiril al Ierusalimului face explicit diferența între credința din auzire, pe care o numește dogmatică, și cea din har, care este prin insuflarea Duhului Sfânt. Astfel, el scrie: „Cuvântul credință, în ceea ce privește numirea sa, este unul, dar ea este de două feluri. Este un fel dogmatic de credință, în care există un acord al sufletului cu un anumit lucru. (…) Este un al doilea fel de credință, dăruit de Hristos, prin har. Aceasta nu este numai dogmatică, ci lucrează și cele ce sunt mai presus de om. (…) Dobândește și păstrează numai credința pe care ai învățat-o și ți-a fost propovăduită, cea care ți-a fost predată acum de Biserică și întărită de toată Scriptura!” (Cateheza a V-a, 10-12). Așadar la bază stă cuvântul revelat de Dumnezeu, care este încuviințat de suflet, apoi ael adevăr dogmatic ajunge să fie dublat de luminarea și puterea harului, care-l scoate pe om cu totul din rătăcire și moarte și-l face prieten al Domnului.
Bineînțeles că această descriere este schematică și simplificată, însă cultivarea credinței din auzire pentru a deveni văzătoare este un efort colosal de nevoință și silire a inimii. Acest parcurs trece prin trei etape principale: curățire, luminare și îndumnezeire.
Curățirea sufletului
Născuți în înstrăinare de Dumnezeu, adică de dreptate, iubire, sfințenie și sinceritate și de cunoașterea realităților nevăzute, suntem robiți de plăcerile trupești și de răutate față de tot ce ne supără. Din acest univers ne poate scoate cuvântul revelat al Domnului primit prin credință.
Dogmele dumnezeiești, având cumva impregnate în ele pacea și lumina împărăției cerurilor, ne transmit prin mijlocirea lor, un interes și un dor pentru suflet, pentru cer. Trebuie specificat că, dacă învățăturile religioase nu provin din descoperirea Duhului Sfânt, ele nu poartă în ele gustul adevărat și transmit doar amăgirea cu care sunt încărcate.
Mai departe, dacă sufletul are deschidere și primește să creadă în Hristos și în împărăția cerurilor, în Evanghelie, harul Duhului lucrează în el, dar dinafară, pentru că inima este captivă, robită de simțirile pătimașe. Totuși, prin informațiile pe care le primește, credinciosul dorește și se luptă cu răul din el și se naște o râvnă sfântă din pocăință și simțirea păcatului și durerea conștiinței pentru relele pe care le-a făcut.
Lucrarea aceasta, care este preponderent omenească, se numește curățire. Deși lucrează și Dumnezeu dinafară prin har, înlăturând sau ușurând războiul patimilor când sufletul se smerește și cere ajutor de sus, dominant este efortul și lucrarea omenească, naturală, creată. Cea mai importantă armă în această etapă este smerenia pentru că atrage ajutorul nevăzut.
Această smerenie Sf. Siluan Athonitul o numește „ascetică”, adică vine din amintirea relelor făcute și compararea cu cei care s-au sfințit și a se socoti omul mai rău decât alții. Așadar este relativă, nestatornică. Spre exemplu, și Diadoh al Foticeii scrie despre chipul îndoit al smereniei în lucrarea sa din Filocalia 1 (cap. 95), dar și majoritatea Părinților.
Luminarea
După o nevoință sfântă prin care patimile sunt legate și mărginite, se face loc în suflet lucrării lui Dumnezeu, adică harului Duhului Sfânt. Aceasta marchează trecerea la o cu totul altă etapă, a nevoinței în deplină cunoștință, nu doar pe bâjbâite, din încrederea față de descrierile altora. Pasul acesta este copleșitor.
Descrieri ale primelor experiențe ale harului aflăm în viețile Sfinților. Ele sunt pilduitoare și un ghid foarte bun și încurajator spre lupta cea bună.
Sf. Siluan Athonitul, după ce a avut râvna credinței și a pierdut-o în lume, a redobândit avântul sănătos în mănăstire în Sfântul Munte. Acolo, după numai trei săptămâni, a dobândit darul rugăciunii. Din neștiință, nu a înțeles atunci „raritatea” acestui fapt, dar și din pricina simplității sale. Spre deosebire, pelerinul rus a dobândit acest dar în mai mult timp și, din discuțiile pe care le-a avut, notează că această perioadă poate să se întindă în jur de nouă luni, în funcție de intensitatea nevoinței fiecăruia de a se păzi de toate patimile și luând în calcul și inerentele căderi și ridicări.
O descriere vie a luminării care face diferența între mintea omenească și cea adumbrită de Dumnezeu este cea a fericitului Valeriu Gafencu. În agonia pe care o trăia pentru că fusese întemnițat pe nedrept de atâta amar de vreme, căutând răspuns la Domnul, l-a primit într-o seară în rugăciune cu zbucium: „În plânsetul meu prelung, revărsat în valuri de lacrimi, am început să bat mătănii. Şi deodată… O! minune! Ce mare eşti, Tu, Doamne! Mi-am văzut tot sufletul meu plin de păcate; rădăcina tuturor păcatelor omeneşti am găsit-o în mine… Vai, atâtea păcate… Şi ochii sufletului meu, împietrit de mândrie, nu le vedeau.Ce mare e Dumnezeu! (…)Oamenii, împietriţi de păcate, trăiau departe de propria lor realitate sufletească. (…)Dar ce să vă spun! Niciodată nu simţisem mai mult dragostea Mântuitorului revărsându-Se în inima mea (mai mult) ca atunci. De la acea dată, când mi-am văzut toate păcatele sufletului meu, cu fapta, cu vorba sau cu gândul, am început să lupt împotriva păcatului, conştient. De-aţi şti voi ce grea luptă este războiul cu păcatul?!Atunci mi-am dat seama că Dumnezeu, în iubirea Lui nemărginită pentru mine, m-a păzit de cele mai mari păcate cu fapta…” (Scrisoarea din 29 ianuarie 1946).
Luminarea lui Dumnezeu face ca dragostea, adevărul, pacea, sufletul, iadul, raiul, veșnicia, moartea și păcatul să apară în alte tușe, vii, reale, ca o trezire din somnul amorțirii răului.
Dar această comoară nu o poate ține nimeni din prima. O pierde chiar foarte repede, după câteva clipe/minute. Chiar dacă rămâne în suflet o amintire neștearsă și o prefacere de neuitat, starea aceea de biruire a răului, de smerenie autentică și ușurință în a călca în picioare păcatul dispare și este alungată de gândurile obișnuite impregnate de mândrie și răutate ale viețuirii pământești.
Diferența aceasta izbitoare îmboldește sufletul spre o luptă mai mare, spre a dobândi deplin și neschimbat harul. Vor urma, prin stăruință în bine, atât noi momente de luminare, dar și ispite pe măsură din partea duhurilor rele, a lumii și a propriilor patimi vechi. Atunci când răul este topit de har suficient încât Duhul Sfânt să rămână în suflet mereu, se trece la etapa îndumnezeirii, adică a păstrării harului, când nevoitorul dobândește iscusință să-și ducă viața prin lume fără să întristeze pe Dumnezeu, fără să se ghideze după regulile rele ale societății, ci după Evanghelie.
A nu confunda credința din auzire cu simțirea harului
Revenind la tema propusă în titlu, o piedică imensă în a dobândi harul Duhului Sfânt este confundarea simțirilor proprii naturale sau chiar pe cele induse de duhurile necurate cu luminarea de sus. Binele căzut se poate apropia foarte mult de cel ceresc, insuflat. Poate înșela pe mulți pentru că nu au gustul deprins cu harul și nu au repere corecte.
Chiar și Sf. Siluan a fost prins de o amăgire, când rugăciunea nu l-a părăsit, dar smerenia și zdobirea inimii dispăruseră. Și-a dat seama că era de la cel rău.
Însă există și stări naturale de bine, de pace sufletească ce pot fi confundate cu Duhul Sfânt din impresia că a dispărut răutatea din suflet, deși e doar strâmtorată, nu dezrădăcinată de lucrarea atotputernică și înnoitoare a lui Hristos. Diferite simțiri și sentimente normale pot apărea, după cum scrie, spre exemplu, Starețul Sfânt Vasile de la Poiana Mărului, care nu trebuie alungate, dar nici primite ca ceva mare și important.
Harul lucrează în sufletele celor credincioși. Însă noi numim lucrare abia cea care este resimțită ca atare, adică luminarea care produce credința văzătoare. Una este ca Dumnezeu să alunge unele gânduri sau să ne ușureze în vreun fel resimțit lăuntric, dar care vine dinafară și altceva este să Se sălășluiască El Însuși, să transforme casa sufletului din întuneric în oglindă a luminii necreate.
Mare lucru este a avea cineva măcar credința din auzire, adică dispoziția corectă față de Dumnezeu, spre nevoința bună și să nu fie stăpânit de dispreț față de cele sfinte sau de gânduri false despre Creatorul și Mântuitorul lui. În această dispoziție odihnește Domnul, deși din afară, ca un Ocrotitor, nu ca lumină și sălășluire.
Mai bună este mulțumirea cu credința sinceră naturală decât râvna nesocotită. Nevoia de a dobândi pe Duhul Sfânt este uriașă pentru a păși corect pe cărările vieții, dar păzirea încordată de amăgiri dă posibilitatea Dumnezeului nevăzut să Se facă văzut în cuget chiar și împotriva voinței lui cu dragoste negrăită, cu pace adâncă și cu încredințarea că de față este Stăpânul cel bun, nu vreun amăgitor ucigaș de suflet.
Pogorârea Duhului Sfânt este temelia Bisericii, răspândirea credinței adevărate în lume prin apostoli, luminarea oamenilor și izbăvirea de moartea ce stăpânește acest pământ. De atunci s-a format o tradiție sfântă și experiențe ale veșniciei din care merită să ne adăpăm cu discernământ pentru a scăpa din lațurile și capcanele iadului „nevinovate” de pretutindeni.
